Andrei și Maria Murahovschi, au fost stâlpii pe care s-a sprijinit educația într-un sat greu încercat de război și foamete. Ar mărturisi povești despre copii flămânzi, dar dornici să învețe, despre părinți care aveau încredere în dascăli și despre o comunitate ce își croia un drum spre viitor cu mijloace modeste, dar cu suflet mare.Profesorul și directorul școlii medii din satul Puhăceni, Murahovschi Andrei Pavel, s-a născut pe data de 20 octombrie 1919 în satul Delacău, raionul Grigoriopol din RASSM, într-o familie modestă. A avut o familie iubitoare și în această privință a fost norocos, pentru că acest lucru l-a salvat de la unele eventuale tentații. Copilăria lui seamănă mult cu cea a lui Ion Creangă. Din vârsta cea mai fragedă avea în seama treburile casnice, care adeseori depășeau dezvoltarea sa. Unicul copil în familie. Era și cel mai mare, și mezinul. Trebuia să fie responsabil în toate sensurile. Când împlinise vârsta de 13 ani, anul 1932, tatăl său a fost deportat în Siberia și Andrei a rămas unicul sprijin al mamei. Cred că din acel moment copilăria lui s-a terminat. Prefera să nu vorbescă pe tema dată. A rămas cu nedumerire pentru întreaga viață. Cum poate să fie persecutat un om numai pentru faptul că e harnic și muncitor? In anul 1940 dupa absolvirea școlii din sat este înmatriculat la Institutul Pedagogic ”Taras Șevcenco” din Tiraspol la facultatea de matematică, disciplina îndrăgită pentru toată viața. ,,Din anul 1944 și până la sfârșitul războiului am fost mobilizat pe front în divizia de țintași din Harkov numărul 299”.Ziua biruinței l-a prins în Ungaria. Direct de pe câmpul de luptă, în anul 1945, Murahovschi Andrei, este trimis să activeze la şcoala din satul Puhăceni. În mantaua militară, voinic, hotărât, energic, plin de demnitate, cucereşte respectul elevilor şi al părinţilor acestora. Pentru corectitudinea și responsabilitatea manifestată devine director al şcolii. Sigur că nu era uşor. În anii grei de foamete, pe lângă multitudinea de probleme materiale, financiare, organizatorice, pe umerii directorului se punea şi misia de a împărţi elevilor cota de pâine pe care o elibera statul. Posibil că sarcina dată era una dintre cele mai grele. Sub ochii înfometaţi ai elevilor şi nu mai puţin flămânzi ai pedagogilor avea loc cântărirea fiecărei bucăţele, măturarea fărâmiturilor în mâinuţele tremurânde de nerăbdare. Pentru unii aceste fărâmituri erau unicele care îi mai ţineau pe picioare. Nu este exclus că se prezentau la lecții mai mult de foame, decât de dorința de a face carte. Mergea cu căruța la centrul raional, pentru a aduce cota repartizată. Știa că în sat îl așteaptă cu cea mai mare nerăbdare o armată întreagă de copii flămânzi. Nu avea nici un drept să greșescă măcar cu un miligram. Nu i-ar fi iertat-o nimeni, iar dânsul - în primul rând. Cei, care au avut a trăi aceste timpuri, au însușit pentru o viață întreagă faptul, că pâinea este lucrul cel mai sfânt. Iar dacă cineva spune, că omul bun e ca pâinea cea de grâu, este lauda supremă. Pentru locuitorii din nordul teritoriului, anii de foamete au fost ceva mai îngăduitori. Codrii seculari, întinşi în această zonă, le-au fost şi “prieteni” şi loc din care şi-au găsit hrana, cu care au reuşit să supravieţuiască. Făina de ghindă de stejar, culeasă din pădure, a fost alimentul care i-a salvat pe mulţi ... ,,Din cauza lipsei hranei sau a alimentaţiei necorespunzătoare (consumul de frunze, troscot, ştir etc.) numărul cazurilor de distrofie a explodat. Foametea umbla nebună prin sat, luând vieți și suflete nevinovate. Nu mai era de mirare să vezi un consătean ori chiar o rudă și să nu-l recunoști. Mai întai omul slăbea ca o umbră. Apoi se umfla butie din cauza foamei. Puteai să mergi pe drum și să vezi cum cineva merge și se clatină, iar apoi cade la pământ, pentru a nu se mai ridica niciodată. Nu prea prefera d-nul Andrei să-şi amintească trecutul. Poate, prea multe și apăsătoare au fost clipele grele, poate, prea crude erau încercările pe care le-a înfruntat, dar consătenii mai păstrează şi azi amintirea unui om ce nu s-a compromis cu nimic”. Alături de colegii de lucru a pus umărul la construirea noii şcoli. Cu zâmbet pe buze ascultăm azi amintirile celor din jur despre acel director ce: călca harnic lutul, pentru a pune podul şcolii, avea grijă să completeze materialele didactice cu cele necesare, căuta gazdă profesorilor repartizaţi la Puhăceni, desfăşura „licbez”-ul şi «заём»-ul. Tânărul stat avea nevoie de susţinerea maselor şi cine era în stare s-o facă mai conștient, dacă nu pedagogii? La atingerea vârstei de pensionare avea un stagiu impunător de 36 de ani.